mă enervează oamenii care-şi acordă mai multă importanţă decât valorează ei într-adevăr.
nu suport oamenii care nu au personalitate, nu-şi pot exprima opiniile/dorinţele direct şi care au tendinţa să copie pe altcineva, în consecinţă.
şi mi se face trist să văd cum unii oameni, chiar dacă a trecut mult timp, nu au avansat câtuşi de puţin. măcar în aceleaşi gusturi muzicale, sau ce naiba…
de două zile deja nu pot scăpa de o idee. ea ţine de faza în care sentimentele dintr-o relaţie.. da’ în general chiar, sentimentele se transformă în încăpăţânare, ambiţie (?) momentul ăla în care te întrebi dacă vrei să fii cu persoana dată pentru că iubeşti sau pentru că te încăpăţânezi să vrei asta şi îţi autosugerezi că o iubeşti. sau atunci când vrei să fii cu cineva, este legătura asta aparentă între voi şi cineva ori dă înapoi, ori pur şi simplu ceva nu merge şi se trezeşte instinctul ăsta de a fi permanent învingător şi.. în ce se transofrmă asta? mai poate fi vorba de sentimente pe când aparenţele arată că ceea ce vrei de fapt e să nu fii loser şi să-ţi demonstrezi că tu “întotdeauna” “câştigi”?
şi se primeşte caşă.
şi iată în aşa caz, tre’ să te aşezi pe scăunel, să te gândeşti ce vrei de fapt. să-ţi asculţi vocea interioară. logica în cazul dat ar putea să te ajute, dar o să te chinuie mult. şi de multe ori decizia corectă, dictată de logică, te face să te simţi incomod şi.. pur şi simplu aiurea. pentru că trebuie? da’ cum trebuie? şi de ce trebuie?
mă gândesc şi tot nu dau de capăt. ba aş alege vocea interioară, ba logica. un cerc care mă face să ameţesc. şi nesigură.
